Frica este una din cele patru emoţii de bază pe care fiinţa umană le resimte pe parcursul vieţii, alături de bucurie, tristeţe şi nervozitate. Fiecare are utilitatea sa, frica având funcţia esenţială de a ne alerta în caz de pericol. Ea este fiziologică înainte de a fi psihologică şi ne pregăteşte pentru a face faţă necunoscutului. Mică sau mare, justificată sau nu, nicio teamă a celui mic nu este ridicolă şi trebuie ascultată. Vorbiţi-i copilului despre frică, explicându-i că este un sentiment natural ! Încercarea de a domina teama, ulterior depăşirea ei deschid porţile curajului şi ale stimei de sine.

            Fricile curente la copil

Bebeluşul de 8 – 10 luni se confruntă adesea, la această vârstă, cu frica de chipuri străine, care nu-i sunt familiare. Are nevoie să fie liniştit de cuvântul calm al celor apropiaţi pentru a accepta contactul cu această persoană străină din viaţa sa.

            Cel mic se confruntă adesea cu frici legate de schimbările bruşte de atmosferă. Stresul, un zgomot neaşteptat, o lumină bruscă, faptul de a se găsi într-un nou mediu – creşa, de exemplu – sunt factori declanşatori ai unei frici ce se poate manifesta prin tresăriri, tremur, urlete, panică. Pediatrii şi psihologii afirmă la unison că nu trebuie să subestimăm sub nicio formă fricile copilului, ci să căutăm de fiecare dată cuvintele care îl conduc pe drumul spre siguranţă. Nu trebuie neglijată puterea nepreţuită a contactului afectiv cu cel mic, de care acesta are nevoie pentru a depăşi teama.

            Pentru unii copii, frica de a adormi indică o teamă de a pierde controlul. Găsirea şi punerea în practică a mici ritualuri de adormire permite copilului să regăsească sentimentul securităţii interioare. Prezenţa adultului, cuvintele atente ale acestuia, mângâierile afective vor dezarma încrâncenarea şi frica celui mic. Uneori, setea de noi descoperiri îl face pe copil să simtă somnul ca pe o pierdere de timp, şi unii psihologi vorbesc despre angoasa morţii mărunte. Explicaţi-le copiilor că somnul înseamnă odihnă şi reîncărcarea energiei pentru jocurile de a doua zi !

            Copiii având în jur de doi ani traversează perioade cu coşmaruri. Încurajaţi-l să povestească filmul coşmarului sau propuneţi-i să deseneze ce s-a derulat în mintea lui. Astfel veţi putea purta un dialog cu el, găsind căi pentru a demonta spaimele sale.

            Printre obiectele care îi ajută pe copiii puţin mai mari a se linişti se pot afla: o lampă, pentru recăpătarea contactului cu realitatea, un pahar cu apă, care poate ajuta la regăsirea contactului cu sine, un bloc de desen şi creioane, care i-ar permite să-şi exteriorizeze angoasa.       Funcţia coşmarului ar fi să ne permită să evacuăm lucrurile care ne neliniştesc în cotidian. Un coşmar repetitiv, terorile nocturne, indică faptul că o teamă a fost reprimată, neînţeleasă în toată amploarea ei. Adesea, ele traduc o stare de nesiguranţă afectivă.

            Numeroşi sunt copiii care manifestă frică de întuneric. Există strategii care le permit însă să se simtă în siguranţă: o veioză, perdeaua ridicată, lumină pe hol... Prezenţa în cameră a unui frate este de asemenea liniştitoare. Cel mic poate fi învăţat să aprecieze întunericul, încurajaţi-l să exploreze locuinţa în semi-obscuritate. O noapte înstelată, luminată de lună poate să îi alunge teama. Poveştile ale cărui erou este ajutat şi protejat de întuneric pot fi benefice.

            Există conduite ce trebuie evitate atunci când celui mic îi este frică:

-         negarea: „Nu este nimic!”, o reacţie pe care o folosim şi atunci când cel mic cade, crezând că astfel îl protejăm de frică.

-         dorinţa de a-l linişti cu orice chip, o altă atitudine care vine să nege emoţia copilului. Să învăţăm să ascultăm ce consideră el ca fiind periculos. Aceasta poate fi însoţită de o minimalizare a temerilor copilului, care îl poate bloca.

-         umilirea. Nu poate exista ceva mai neplăcut decât a fi judecat când îţi este frică. Persiflările împiedică dezvoltarea stimei de sine.

-         protecţia excesivă. Riscul este de a supradimensiona frica iniţială şi de a-l împiedica pe copil să reacţioneze normal în faţa situaţiilor stresante.

-         forţarea: „Vino cu mine acum şi vei vedea că nu ţi se va întâmpla nimic!” Această injoncţiune constrângătoare poate crea panică şi nu îi permite copilului să simtă mândria legitimă de a fi depăşit frica cu propriile resurse interioare. Cel mic trebuie să aibă la dispoziţie timpul necesar pentru a-şi depăşi frica.

-         culpabilizarea. Mesajele care îl fac pe copil să se simtă vinovat vor fi o frână pentru depăşirea obstacolelor.

-         comparaţiile: „Sora ta, deşi mai mică, e mai curajoasă”. A compara îl face pe cel speriat să se simtă inferior celuilalt şi poate da naştere conflictelor.

-         prejudecata: „Eşti prea mic pentru a reuşi.” Copilului, chiar dacă protejat, trebuie să i se ofere posibilitatea de a se autoevalua în privinţa capacităţii de a atinge un obiectiv.

-         strigătele: „Atenţie!” Un gen de intervenţie care poate crea o stare de panică.

Oricare ar fi temerea, să ascultăm pericolele pe care le percepe copilul şi să căutăm cele mai bune soluţii pentru ca acesta să se simtă în siguranţă! Putem ajunge la rezultatele dorite prin respectarea şi ascultarea fricii, răspunsuri raţionale la temerile ivite, încurajarea încrederii în sine, elaborare de strategii şi reamintirea problemelor trecute care au fost rezolvate.