Implicarea tataui in cresterea si educatia copilului
A deveni mamă poate părea simplu, dar cele care sunteţi deja ştiţi că nu este deloc uşor să împaci viaţa dinaintea sarcinii, cu obiceiurile sale, cu cea nouă, a cărei prioritate o reprezintă bebeluşul. Aceeaşi greutate o resimte şi tatăl, care mai are de depăşit un impediment: el nu este „echipat” psihologic pentru sosirea copilului şi sarcinile corespunzătoare. Tatăl nu trăieşte etapele apariţiei copilului ca o mamă. Apropierea afectivă, mai puţin carnală şi mai puţin instinctivă decât cea resimţită de sexul feminin, se instaurează adesea greu.
Nouă luni... în mintea tatălui
Când o femeie este însărcinată, prezenţa fiului devine progresiv realitate. Nu doar psihologic (devenim mame, ne punem în acest rol, ne imaginăm copilul, ne facem proiecte...), ci şi fizic. Mama simte mişcările pruncului. Are nouă luni pentru a se transforma din femeie în mamă. Pentru bărbat lucrurile sunt diferite şi mai complexe. Tatăl, oricât s-ar implica şi oricât ar dori să-şi manifeste prezenţa, nu parcurge acelaşi traseu evolutiv. Trebuie să facă sforţări de imaginaţie, să comunice cu tovarăşa de viaţă, să-i pună acesteia întrebări pentru a face cât mai reală ideea unui copil, care pentru el e încă virtuală.
Rolul tatălui este diferit, dar fundamental pentru armonia vieţii familiale şi deci pentru echilibrul bebeluşului. Copilul se concepe în doi şi se creşte în doi. Tatăl nu trebuie exclus de o mamă prea focalizată asupra celui mic, nici nu trebuie să se autoexcludă, gândindu-se că va deveni tată cu timpul... De altfel, chiar dacă tatăl îşi recunoaşte acest statut în momentul în care îşi ia fiul în braţe, rolul său psihologic înaintea naşterii e fundamental. Un părinte care nu pune întrebări despre sarcină, nu îşi însoţeşte soţia la ecografii şi continuă să trăiască ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, transmite semnale îngrijorătoare pentru evoluţia relaţiei cu fiul.
Evoluţia cuplului
Femeia nu mai este doar tovarăşă şi amantă. Pentru mulţi bărbaţi această transformare e dificil de acceptat. Şi totuşi, lucrurile nu vor mai fi ca înainte... Relaţia exclusivistă şi erotică dintre cei doi parteneri încă există, dar e însoţită de o nouă imagine, cea a femeii devenită mamă. Astfel, cuplul trebuie să se maturizeze, să treacă de la faza adolescentină la cea adultă, părintească.
Câţi taţi ştiu să schimbe scutecul celui mic fără a pune întrebări prosteşti, al căror răspuns pare evident pentru mame? Un motiv ar putea fi faptul că mamele se informează serios pe parcursul sarcinii, în timp ce tatăl nu consultă decât rareori cărţi sau reviste specializate. Capacitatea de a învăţa lucruri privitoare la creşterea copilului variază de la bărbat la bărbat, ritmul nefiind influenţat de gradul cultural sau de educaţie, ci mai ales de o inteligenţă practică. Progresele pe care bărbaţii le-au făcut în această direcţie sunt notabile şi putem întâlni adesea taţi care fac singuri cumpărături în timp ce împing căruciorul copilului. În secolul vitezei, barierele care separau obligaţiile domestice au căzut spre beneficiul celui mic, această împărţire a activităţilor casnice întărind echilibrul familial. Tatăl este adesea consiliat de psihologi să-şi încurajeze soţia să iasă din când în când cu prietenele, timp în care poate observa ce înseamnă meseria de mamă, adesea mult mai solicitantă decât o slujbă obişnuită. Instinctiv, copilul tinde către acapararea ambilor părinţi în activităţile sale şi învaţă ce înseamnă „alegerea”. Seara, odată cu reîntâlnirea părinţilor, poate avea preferinţe în ceea ce priveşte persoana care urmează să-l îmbăieze. Eforturile tatălui sunt adesea răsplătite de cei mici, extrem de receptivi la osteneala pe care părintele şi-o dă pentru ei. Tatăl trebuie să poată acţiona cum i se pare just, chiar dacă nu urmează criteriile mamei; copilul apreciază alinturile şi îngrijirile lui, căci ceea ce primează sunt dragostea şi blândeţea. De aceea mama nu trebuie să încerce cu orice preţ să facă totul, folosind drept scuză neîndemânarea bărbatului!
Bebeluşul are nevoie să simtă prezenţa fizică a tatălui, de a se juca, de a-l înfrunta, de a se raporta corporal la acesta. Schimbul afectiv cu părintele de sex masculin, mai viguros decât mama, îi permite copilului să-şi întărească încrederea în sine. Tocmai de aceea se poate constata că mulţi copii fără tată suferă, se dovedesc fragili, nesiguri, indecişi şi impulsivi din cauza absenţei acestei figuri paterne echilibrante pentru viaţa lor psihică.
După împlinirea vârstei de 6 luni bebeluşul începe să distingă persoana tatălui ca de sine stătătoare, nu ca pe o prelungire a maternităţii. Spre 10 luni, tatăl apare ca un alt pol, moment din care va putea să-şi afirme autonomia. Tatăl are de asemenea un rol important în dezvoltarea psihică a copilului mic, permiţându-i acestuia să se deschidă către lumea exterioară, situându-se în afara relaţiei închise mamă-copil.
Tatăl şi cuplul mamă – bebeluş
Dar tatăl este de asemenea cel care spune „nu” bebeluşului, ca şi mamei, delimitând spaţiul de intimitate care trebuie să existe între ea şi prunc. El intervine pentru a scoate la timpul potrivit copilul din fuziunea care îl leagă de mamă. Nu trebuie să intre în această sferă mamă – copil ci, din contră, să deschidă relaţia pentru a evita ca cei doi să se închidă asupra lor înşişi. Câte mame care dorm cu cel mic nu sunt uimite ulterior să vadă că acesta reacţionează agresiv împotriva tatălui, pretinzând exclusivitate asupra legăturilor cu cea care i-a dat viaţă! Se ştie că psihanaliştii au studiat amănunţit acest complex pe care cel mic îl dezvoltă în faţa tatălui, văzut ca o ameninţare ce se doreşte eliminată. Prin simpla prezenţă, tatăl introduce negaţia, rosteşte interdicţia, limita care face existenţa normală. Funcţia paternă are rolul său în simbolistica familiei şi îl aşează pe copil la locul potrivit, în timp ce acesta ar avea tendinţa să se identifice cu o imagine maternă atotputernică (Mama poate totul, căci ea dă viaţă)!
Oana Safta
