Plansul si etapele cresterii
Contactul cu lumea exterioară reprezintă pentru bebeluş pierderea mediului protector în care nevoile sale erau complet satisfăcute. În cele nouă luni de viaţă intrauterină nu a cunoscut frigul, durerile, neliniştea. Înţelegerea noilor realităţi necesită timp. Nevoilor primare li se adaugă adaptarea treptată la mediul înconjurător, care nu e întotdeauna ospitalier. Fragilul său sistem nervos prelucrează o avalanşă de senzaţii şi poate fi adesea copleşit de stimulii care-i alertează simţurile (zgomote puternice, lumină intensă, mişcări).
În primele săptămâni de viaţă, începând cu momentul naşterii, plânsul este pentru cel mic o nevoie fiziologică (descărcarea în urma acumulării oboselii), precum şi singura sursă de comunicare. Separarea de pântecul mamei înseamnă pentru prunc trecerea într-o lume în care se simte neajutorat. Neputinţa îl face să conştientizeze rapid dependenţa de cei din jur şi importanţa semnalelor pe care le transmite. Cu timpul, mimica şi gestica îi vor ajuta pe părinţi, până atunci aceştia vor ajunge să înţeleagă cerinţele copilului după intensitatea şi tonul plânsetelor. Ei învaţă să diferenţieze nevoile în funcţie de ţipăt, reuşind cu răbdare să reacţioneze pozitiv. La început plânsul sfâşietor al copilului îi nelinişteşte pe părinţi şi îi determină să-şi facă interminabile mustrări. Stresul duce la acumularea de frustrări, care adesea au o influenţă negativă asupra pruncului. Întrebările o epuizează pe mamă, cea mai importantă fiinţă pentru bebeluş, pentru moment singurul său sprijin. Aceasta trebuie să conştientizeze puternica conexiune emoţională pe care o are cu cel mic şi că oboseala sa alimentează tensiunea nervoasă.
Bioritmul copilului în prima lună de viaţă este o succesiune de lungi perioade de somn şi momente de veghe. Treaz, el este liniştit sau agitat. Odată cu a şasea săptămână, bebeluşul este mai bine ancorat în lumea care îl înconjoară, se obişnuieşte treptat cu bioritmul lui şi al părinţilor şi cu mediul în care trăieşte. Repetitivitatea, constanţa, un mediu călduros şi liniştit, toate contribuie la diminuarea acceselor de plâns violente. Identificarea nevoilor se realizează mai uşor. Dacă ţipetele încep uşor, dar se intensifică dacă este ignorat, este posibil ca celui mic să-i fie foame. Este, de altfel, cauza cea mai frecventă a plânsului său. Prea mic pentru a avea un orar strict, adesea doar aparent sătul pentru că a mâncat cu poftă şi prea repede, ceea ce a indus reacţia de saţietate, uneori obosit şi fără chef de supt, bebeluşul resimte dureros foamea.
La rândul ei, setea poate fi chinuitoare. Căldura, aerisirea insuficientă sau aerul uscat din cameră, hainele groase, care favorizează transpiraţia abundentă şi evaporarea lichidelor, toate creează disconfort. Este o problemă care recheamă primenirea aerului, menţinerea unei temperaturi adecvate şi a unei umidităţi normale, a libertăţii de mişcare a copilului, la care se adaugă o hidratare constantă. Apa, lichidul vital angrenat în toate procesele vieţii se găseşte în organism într-o cantitate invers proporţională cu vârsta. La embrion apa reprezintă peste 90%, la copilul mic în jur de 80%, la copilul de vârstă şcolară 70%, iar la adult 60 – 65% din greutatea corporală. Aportul zinic necesar variază şi el, la sugari este nevoie de 150-200 ml/Kilocorp/zi, la copilul de 1 an de 130 ml/kilocorp/zi, scăzând apoi, treptat, spre 100 de ml/kilocorp/zi spre vârsta de 3 ani şi spre 40ml/kilocorp/zi la 14-15 ani.
Scâncetele alintate, de intensitate joasă, pot fi un semn al oboselii. Dacă pruncul nu adoarme repede, oboseala se intensifică, iar scâncetul se poate transforma în hohote de plâns. Fredonarea unui cântec sau legănatul creează adesea o atmosferă liniştitoare, propice odihnei.
Ţipetele ascuţite sunt adesea expresia durerii. La vârste fragede părintele întâmpină greutăţi în a detecta cauza şi locul durerii. În astfel de situaţii, a-l lua în braţe poate fi un real ajutor pentru copil, care simte o alinare a suferinţei. Din a 2-a sau a 3-a săptămână de la naştere apar colicile, în cursul cărora copilul îşi trage genunchii spre piept, se încordează, are ritmul cardiac crescut şi se poate chiar înroşi sau învineţi. Nu se ştie sigur care sunt cauzele colicilor, ele pot fi determinate de o durere de stomac sau de temperamentul sugarului. Tranzitul intestinal ar putea fi principala cauză, căci cel mic elimină gaze. Trecerea acestora poate provoca contracţii ale tractului digestiv, dând naştere colicilor. Disconfortul gastric poate fi provocat de alimentele consumate de mamă sau de diverse componente ale formulei de lapte. Cu timpul, crizele se răresc şi, în preajma vârstei de 3 luni, dispar. Este important ca părinţii să nu caute leacuri minune pentru colici, ele nu sunt semne de boală şi nu trebuie înăbuşite cu preţul unor consecinţe neplăcute. Simeticonul, folosit pentru copiii care au multe "gaze" pare să ajute, fiind un produs fără efecte secundare. Siropurile calmante, sedativele, ceaiurile din plante ale căror efecte nu sunt bine stabilite sunt periculoase pentru sistemul nervos al celui mic şi pot provoca dependenţe timpurii. Mult mai indicate sunt băile călduţe, însoţite de mângâieri blânde ale burticii, punerea unei sticle calde pe abdomen sau înfăşarea într-o pătură călduroasă, legănarea sau plimbarea bebeluşului. Pentru a elimina cu mai mare uşurinţă gazele, sugarul trebuie ţinut drept, pe umăr şi masat uşor pe spate.
Scutecul murdar, poziţia incomodă, senzaţiile de frig sau cald sunt neplăceri pe care bebeluşul le transmite printr-un plâns insistent. Odată cu înlăturarea disconfortului, copilul se linişteşte şi, frecvent, îşi manifestă bucuria.
De multe ori motivele plânsetelor pot rămâne un mister. Chiar dacă nu identificăm cauza, copilul poate fi ajutat prin simpla coparticipare la suferinţa sa. Bebeluşul are nevoie în aceste clipe de o mamă calmă, prezentă, care-i vorbeşte cu căldură şi se manifestă protector.
Numeroşi bebeluşi plâng în mod sistematic seara. Se consideră că este un mod de descărcare a tensiunilor acumulate peste zi, plânsul liniştindu-l şi favorizând astfel somnul. O altă cauză ar putea fi resimţirea oboselii mamei. Nervozitatea acesteia este la rându-i expresia greutăţilor din timpul zilei. Calmul este şi mai greu de menţinut la sfârşitul zilei, dar agitaţia şi supărarea sporesc neliniştea micuţului, extrem de senzitiv.
Cu timpul, crizele de plâns se răresc şi sunt mai uşor de gestionat. Încă plânge de foame, dar la ore fixe, căci apetitul lui s-a reglat. Plânsetele de durere sunt caracteristice: dacă durerea apare brusc sunt violente şi ascuţite, mai tânguitoare dacă resimte o durere intermitentă. Cu timpul, cel mic devine conştient de sine şi indică locul de provenienţă al durerii.
Curiozitatea copilului creşte şi ea direct proporţional cu vârsta. Nu suportă să stea singur, iubeşte compania. Dornic de noi descoperiri, îi place să-şi însoţească şi să-şi supravegheze mama în cursul activităţilor casnice. Îi place să vă vadă mişcându-vă, să vă audă vocea, să fie antrenat în ocupaţiile dumneavoastră. Este şi un semn al intimităţii, al unei complicităţi care îi dă măsura importanţei pe care o are pentru mamă.
Din momentul dezvoltării capacităţilor fizice şi intelectuale, copilul este cuprins de dorinţa de a descoperi lumea. Atunci când dorinţele lui sunt în avans faţă de gradul de dezvoltare fizică, neputinţa de a face ceea ce doreşte poate da naştere furiei şi plânsului. Refuzurile şi interdicţiile părintelui, atunci când îl îndepărtaţi de prizele electrice, de vaza cu flori etc., pot de asemenea să-l facă să plângă. Puteţi să-l ajutaţi limitând interdicţiile, încurajându-i tentativele şi îndepărtându-l cu blândeţe de ceea ce este interzis, fără să-l pedepsiţi niciodată pentru o curiozitate naturală şi perfect legitimă.
După vârsta de 6 luni, temeri concrete (frica de medicul care-i face vaccinul sau de persoane necunoscute) şi chiar anticipate (din tensiunile celor din jur) îl fac să plângă. Nu trebuie niciodată dojenit şi, sub nicio formă, bruscat, atitudini care i-ar spori teama. Luaţi-l în braţe, arătaţi-i obiectul lui favorit şi respectaţi-i frica; astfel, va învăţa să aibă încredere în el însuşi.
O manifestare care-i poate îngrijora pe părinţi este plânsul cu sughiţuri (frecvent întâlnită la copiii între 8 luni şi 3 ani). Copilul începe să plângă în urma unui eveniment declanşator, iar plânsul lui se transformă treptat în sughiţuri care îi taie respiraţia. Rareori se ajunge la pierderea cunoştinţei. Spasmele au două cauze: fie copilul şi-a făcut rău, s-a lovit de ceva, fie se simte frustrat pentru că i se refuză ceva. Părintele trebuie să fie atent la şantajul emoţional practicat de cel mic. Cel mai des, el are un spasm de plâns în prezenţa unei singure persoane, cea mai impresionabilă sau cea căreia doreşte cel mai mult să-i atragă atenţia, mama lui. Reacţia de teamă şi de solicitudine a mamei întăreşte comportamentul, care va avea tendinţa să se repete. De aceea, este necesar ca ea să nu-şi manifeste neliniştea. Odată criza trecută, trebuie cercetată cauza. Nu doar cea care a declanşat spasmul, ci motivele profunde, de ordin psihologic, care declanşează anxietăţi şi îl determină pe copil să atragă atenţia prin astfel de manifestări extreme.
